Botu Alexandru Iulie 2006
Email:  abotu@ipa.ro

Felicitări pentru tot ceea ce până acum nu pare a fi doar un exerciţiu pregătitor pentru nemurire. În tinereţe, în facultate îţi pozam şi cred că ceea ce ieşea - de abia acum realizez - nu era caricatural decât din cauza mea ori din dorinţa ta nereprimată, pe atunci, pentru băşcălie. Şi seriosul se poate lua în glumă, dacă neseriosul se poate lua în râs!...

  

   Domnule Coleg John Panduru,


   Sigur că nu am vrut să fiu băşcălios, sub nici o formă, am vrut să readuc în amintire acele vremuri în care toată viaţa noastră părea un joc fără de sfârşit.

   Despre evoluţia ta artistică mi-au spus mai mulţi colegi, între care a excelat Liviu Moro şi Alice Petrescu. Eu am vizionat pe www.conexiuni.net prezentarea ta, la invitaţia lui Laurenţiu Orăşeanu, colegul nostru ploieştean, mai mic cu un an, prieten al lui Monel Andreescu şi - prin el - şi al meu!

   Am fost impresionat şi extaziat, dar - ca om matur - n-am vrut să par exaltat. Şi în fapt, nici nu contează din ce spun eu, decât plăcerea nemotivată, deoarece nefiind cultivat în această artă (de fapt în nici o artă!) nu pot emite judecăţi netrecătoare, raţionale, bazate şi pe referenţiale, dar - mai ales - pe abaterea de la acestea.   

   Totuşi, chiar şi în postura asta de "nimicnicie" am putut să văd că paleta subiectelor tale este destul de mare, de la profan la mistic - amplasând destinul omului între interesul lui şi cel bănuit al Creatorului, de la natural la nenatural - prin acele discrepanţe care fac stranietatea să sclipească în monotonia obişnuitului, de la joc necontrolat cu o dimanică ameţitoare la profunzimea relaţiilor filozofale, care încremenesc expresii, mai mult prin incapacitatea de adaptare la nesabuinţa privitorului turist prin galerii etc, etc.
   Faptul de a recunoaşte că-mi place să mă uit, nu înseamnă mare lucru, decât pentru mine, şi aceasta, prin mărturisirea incapabilă de comunicare prin conţinut, formă şi har poate afecta pe ceilalţi. De aceea tac şi privesc, aşa cum mânca şi tăcea (cu vinovăţia natural acceptată) acel copil din Moartea Căprioarei, poezia capodoperă a lui Labiş.
   Eu am abandonat calea de care nu m-am preocupat serios niciodată, deoarece trebuia să mă pregătesc mult prea serios , înainte de a-mi permite să...vorbesc. Dumnezeu a avut Cuvântul la el şi l-a folosit pentru comunicarea cu Omul. Cuvântul care a transmis voinţa Domnului este sfinţit, adevărat, nereflectabil şi nealgoritmizat, pe când cuvântul nostru este unul decăzut,furat şi pervertit, cu el oamenii îşi ascund gândurile, unii faţă de alţii, chiar şi acele gânduri care ar putea fi transmise telepatic sunt sugrumate şi forţate să se materializeze fragmentat şi insidios. Mie mi-e frică de emoţia ancestrală a omului care îl face să fie atent la cuvânt, crezând că acela mai are ceva folositor în el şi primeşte în schimb: manipulare, minciună şi vicii.   

   Aş prefera, ca până la judecata de apoi omul să fie iremediabil mut şi incapabil să folosească semne şi reguli de transmitere cuvinte; aş accepta să comunice doar prin priviri... Şi tu te pricepi să faci acest lucru!


Al tău, cu prietenia din tinereţe,

Alexandru (Sandu) Botu